Balet pe muzica Michelin

menuDe o bună bucată de vreme, recunosc că îmi aleg vacanțele în funcție de minunile culinare pe care le pot experimenta în zonă. La începutul anului, când începea sa miroasă a primăvară am simțit cum mă cuprinde dorul de duca și la buna înțelegere cu Simina am ales Londra ca destinație cu gândul ascuns de a gusta din bucătăria lui Heston Blumenthal.

La The Fat Duck, care tocmai își recăpătase cea de a treia stea Michelin, nu era rost de rezervare, dar am avut noroc în cea de a doua locație și iată-ne, fericiții posesori ai unei mese la Dinner by Heston, în Hyde Park, Mandarin Oriental 5* Hotel, restaurant de 2 stele Michelin (2011, 2014).

Locul este o etalare de forță și o declarație în sine, până să apuci să guști din mâncare. Abia am pășit în interior și sunt atras ca un magnet: bucătărie deschisă!

bucatarieBucătăria este sufletul oricărui restaurant și niciunde asta nu se vede mai bine decât într-o bucătărie deschisă. Nu numai că bucătăria de la Dinner este perfect vizibilă din orice colț al salonului, dar în ea într-o coordonare absolut extraordinară, lucrează bucătari a căror medie de vârsta nu cred ca depășește 22 de ani.

Mișcări exacte, niciun gest în plus, prosoape imaculate care șterg interiorul sosierei după fiecare amestecare și apoi dispar instantaneu, până și puștiul care lucrează la Josper și căruia flăcările aproape îi mângâie fața, transpiră elegant. Cred că nici nu îmi mai trebuie mâncare, vreau doar să mă lipesc cu nasul de geam și să stau acolo câteva zile bune cu un semn „Nu deranjați!” agățat de o ureche.

Noroc ca masa spre care mă las condus cu greu, este aproape de bucătărie și mă așez strategic cu spatele spre peisajul mirific de afară și cu ochii ațintiți spre locul unde se întâmpla minunile.

Am trecut relativ ușor peste elitismul personalului din salon cu care ne-am împrietenit definit atunci când le-am spus ca și eu gătesc, asta după ce ridicaseră ușor din sprânceană atunci când am refuzat lista de vinuri pe motiv că preferam să investim mai mult în mâncare.

Conceptul restaurantului este unul simplu de înțeles– preparate vechi englezești (unele chiar din sec XVI) reinterpretate într-o manieră modernă folosind tehnici culinare de ultima oră, toate presărate cu surprize în care, dacă știi unde să te uiți, vezi virtuozitate și geniu.

Alegerea preparatelor din meniu, nu a fost deloc complicată – am optat o salata cu oyster de pui (fina și spectaculos prezentată însă nimic extraordinar) si Meat Fruit – mult aclamatul entree din pate de ficat de pui, care vine pe un platou de lemn, arătând mai real decât o mandarina adevărata, însoțit de pâine prăjita. Antiteza căutată intre finețea „mandarinei” și feliile de pâine țărănești, impecabil rumenite, care să îți aducă aminte că mănânci doar pate de pui mă face sa zâmbesc încântat. „Si frunzele sunt comestibile dacă doriți, însă…” mi se șoptește în ureche și înțeleg ca mai bine le dau la o parte.

Pentru felul principal am comandat pieptul de rata (divin) cu fenel, cotlet de Aberdeen (corect) și un fillet Angus (excelent) care a venit împreună cu un extraordinar ketchup de ciuperci, sos cu măduva și cartofii deja celebrii – gătiți de trei ori, pe care i-am pregătit și eu acasă de nenumărate ori.

Desertul a fost Tipsy Cake servit împreună cu ananas copt la proțap, un alt hit al domnului Blumenthal. E greu de crezut cum o chiflă dulce cu unt și alcool împreună cu o bucată de fruct copt pot să fie duse atât de departe din punct de vedere al fineții gustului și a compatibilității aromelor. Ospătarul nostru a rezumat foarte bine esența desertului savurat: „daca nu îți place, sigur e ceva în neregula cu tine!”

desert-ananasLa masa vecina ospătarul aduce cel mai frumos cărucior de înghețată pe care l-am văzut în viața mea si transformă, pe loc, învârtind savant de o manivela retro, un custard delicios în înghețată, învăluit în aburi groși de azot lichid.

Desertul adevărat a venit aproape de sfârșit când ospătarul șef a venit discret și mi-a spus ca a auzit ca mi-ar plăcea sa văd mai îndeaproape bucătăria și ca e acolo să mă conducă, asta desigur dacă încă mai doresc. Am sărit ca pe arcuri cu cel mai larg zâmbet din dotare întipărit pe fata: Doresc! Cum să nu doresc! si urmându-l îndeaproape pășesc în Bucătărie!

Primul lucru care m-a frapat a fost liniștea deplină în care se întâmpla totul. Comenzile se șopteau, răspunsurile „Yes Chef!”, susurau în cascadă și totul funcționa ca un balet în seara de gală. Abia mai am timp să îl aud pe ospătar cum îmi explica mersul bucătăriei și mă uit la head chef care sta în „pass” cum privește cu ochi de vultur farfuriile perfecte care i se perindă prin față.

Așezat pe un colt, stau la Chef’s Table și mă uit înmărmurit cum lucrează live o bucătărie de 2 stele Michelin. Nici măcar nu scot telefonul să fac o poză.

De aici, amintirile sunt cele mai bune.

 



Tu ce crezi?